Despre articol Istoric: Primit 29 august 2017 Acceptat 2 octombrie 2017 Publicat 30 noiembrie 2017 Cuvinte-cheie: sociolingvistică comunități românofone ortografie Rezumat În studiul de față ne ocupăm dintr-o perspectivă preponderent sociolingvistică de sistemele de scriere create de-a lungul timpului pentru reprezentarea grafică a variantei limbii române vorbite de comunitatea românofonă din Serbia de est. Urmărim în special ce influențează alegerea unui alfabet (latin sau chirilic), a unor

more »

... venții ortografice și a unui sistem de scriere și cum se corelează această alegere cu atitudinea ideologică (reintegraționistă sau independentistă) a propunătorilor. În acest scop, analizăm sistemele ortografice utilizate pentru redarea vernacularei în "Vorba noastră", prima publicație în varianta locală (1945)(1946)(1947)(1948), și mai ales sistemele propuse în ultimii 20 de ani de membrii comunității angajați în dispute politice și lingvistice (Paun Es Durlić, Dragomir Dragić, Slavoljub Gacović, Ljubiša lu Boža Kići, Societatea "Gergina"). Analiza și compararea sistemelor demonstrează importanța factorilor ideologici, sociali și politici în crearea și impunerea unei ortografii pentru un idiom nescris. Comunitatea românofonă din estul Serbiei. Particularități lingvistice și sociolingvistice La sud de Dunăre, pe teritoriul Serbiei, de-a lungul văilor rîurilor Timoc, Mlava, Morava și Pek, trăiește o comunitate preponderent rurală, în general bilingvă, cu o identitate multiplă, care folosește o variantă arhaică a limbii române, alături de limba oficială a statului, sîrba. Istoria comunității pornește, conform majorității cercetătorilor, în secolele XVIII-XIX, prin migrații dinspre Țara Românească și Banat (Constante, 1929; Meteș, 1971; Weigand, 1900). Migrații de amploare au fost înregistrate în special în perioada 1718-1739, care a urmat războiului dintre Imperiul Austriac și cel Otoman, în care Serbia răsăriteană s-a aflat în componența districtului de Timișoara, administrat de contele Mercy. După această dată, migrațiile au continuat, avînd însă o intensitate redusă și un caracter spontan. Persistența unei populații autohtone, propusă de unii cercetători (de ex. Popovici, 1919) și susținută și de unii membri ai comunității, rămîne o ipoteză greu de demonstrat și care nu exclude oricum teoria migrațiilor succesive. Identitatea scindată, între loialitatea față de statul sîrb și "instinctul etnic" (Vâlsan, 1913, p. 343), rezultă și din datele celui mai recent recensămînt (2011) , conform căruia comunitatea numără astăzi 35 330 de membri de etnie vlahă, dar, în același timp, 43 095 de respondenți care declară vlaha ca limbă maternă (cu alte cuvinte, peste 7 000 de persoane s-au declarat (probabil) sîrbi avînd vlaha drept limbă maternă). Etnonimele folosite de membrii comunității reflectă și ele această identitate dublă: rumîn, cînd folosesc limba maternă, vlah, cînd vorbesc limba sîrbă. Termenul utilizat în vernaculară, rumîn, este concurat astăzi însă de termenul vlah, cu varianta vla (feminin vlaina), unii membri ai comunității apropriindu-și astfel exonimul, denumirea dată "din afară", și respingînd explicit orice apropiere de identitatea românească. De aceea, din dorința de a nu părea că excludem o anumită parte a acestei comunități, preferăm termenul mai neutru și mai cuprinzător comunitate românofonă (Sorescu-Marinković, 2007; Sikimić, 2014; Florea, 2015) , și nu pe cel încetățenit în literatura românească de specialitate și în discursul românesc, românii din Valea Timocului sau românii timoceni 1 . Din punct de vedere lingvistic, graiul folosit de comunitatea românofonă din estul Serbiei poate fi considerat o variantă arhaică, neunitară, a limbii române, alcătuită din patru grupuri dialectale: țăranii, ungurenii, muntenii și bufanii. Deja primii cercetători ai comunității și ai limbii vorbite de ea au observat că graiul țăranilor este strîns legat de subdialectul muntean al românei, iar cel al ungurenilor de subdialectul bănățean (Constante, 1929; Pătruț, 1942; Petrovici, 1942) . La aceste două grupuri principale, cercetările mai recente îi adaugă pe munteni (Durlić, 2011), care vorbesc un grai de tranziție între cel al țăranilor și cel al ungurenilor, dar mai apropiat de cel din urmă, și pe bufani (Sorescu-Marinković, 2012a), și ei astăzi în mare măsură asimilați lingvistic de ungureni. Ca o consecință a contactului nemijlocit permanent cu sîrba, limba oficială a statului, cu prestigiu, și a precaritatății contactelor cu româna standard, limba folosită de comunitatea românofonă din estul Serbiei e puternic influențată, mai ales la nivel lexical, de sîrbă 2 .