Pusă în slujba unei demonstrații de evaluare și critică a traducerii, erudiția Magdei Jeanrenaud face posibilă coroborarea unor elemente diferite, provenind din mai multe tipuri de teorii ale traducerii (tipul funcțional, reprezentat de Hans Vermeer și Katharina Reiss, cel lingvistic, avîndu-i ca exponenți pe Roman Jakobson, J.P. Vinay, J. Darbelnet, Georges Mounin, J.C. Catford, Bertrand Richet, tipul interpretativ, ilustrat de Marianne Lederer și Danica Seleskovitch, tipul filosofic,

more »

... de Antoine Berman, Paul Ricoeur sau Jacques Derrida, tipul sociolingvistic, prin Maurice Pergnier), aplicate inspirat la mai multe studii de caz. Rezultă, în fapt, nu una, ci mai multe demonstrații, căci autoarea are în vedere cinci cazuri de traducere sau de autotraducere (Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Panait Istrati, Mihail Sebastian și Emil Cioran). În afara acestor cinci evaluări de prim plan, există, încă din secțiunea Avant-propos, situată după prestigioasa prefață a lui Claude Hagège, și numeroase alte evaluări colaterale, prilejuite, printre altele, de referirile inevitabile la principiul fidelității în traducere, la "amenințarea" intraductibilității sau la trimiterile intertextuale; acestea vizează diverse cazuri punctuale, reprezentate fie de soluțiile traductive propuse, în versiunile românești, pentru anumite titluri, sintagme, cuvinte din lucrările lui Tzvetan Todorov sau Amélie Nothomb, fie de problemele pe care le ridică traducerea, din franceză în germană (sau în română), a unei caricaturi din domeniul sportiv în care în original se mizează pe polisemia lui but. Capitolul intitulat Traducteur -auteur: une relation décalée pleacă de la consecințele antrenate de negarea sau minimalizarea, în studiile de teorie literară de sorginte structuralistă, din anii 70 ai secolului trecut, a intenționalității autorului și a supremației instanței auctoriale. Dacă cititorului i se acordă libertatea de a interpreta textul în mod independent de intențiile autorului, de această libertate beneficiază, în mod evident, și traducătorul ("le Lecteur par excellence"), eliberat de canonul supunerii fără rezerve în fața intențiilor scriitorului. Chiar dacă, așa cum au demonstrat importante studii de teorie literară, intenționalitatea s-a dovedit imposibil de expulzat, căci însuși criteriul coerenței, esențial pentru adecvarea și valoarea unei interpretări, nu poate fi conceput fără recursul la premisa sau probabilitatea unei intenții (p. 35), sînt evidențiate mai multe beneficii, teoretice și practice, ale abordărilor care au vizat autonomizarea actului traducerii. În plan teoretic, autoarea menționează diversificarea perspectivelor referitoare la traducere, precum cele de tip interpretativ sau comunicațional. Dintre teoriile care au relativizat rolul pe care-l ocupă intenționalitatea autorului în actul de traducere, o atenție aparte este acordată, pe de o parte, așa-numitei teorii a polisistemului (extrem de utilă în economia lucrării, anticipînd unele aspecte tratate în capitolele următoare), a lui Gideon Toury, care acordă traducerii același statut precum operei originale; pe de altă parte, teoria elaborată de H.J. Vermeer și Katharina Reiss (așa-numita Skopostheorie) deplasează accentul asupra statutului textului, determinant în alegerea metodei și a strategiei de traducere. Cît despre avantajele de ordin practic, sînt evidențiate cele constînd în depășirea unor analize sterile, de tip contrastiv, preocupate cu obstinație de identificarea devierilor și a diferențelor (adesea, de "expresivitate") dintre textul-țintă și textul-sursă. Cum cunoașterea varietăților culturale care stau la baza unui text contează extrem de mult în procesul traducerii, care nu poate face abstracție de contexul