2 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne

Mircea Eliade, Memorii, Bucureşti
1991 STUDII ŞI CERCET. IST. ART   unpublished
Ce papier donne un aperçu sur l'évolution du théâtre roumain depuis le début des années 20 jusqu'en 1948. La Roumanie de l'entre-deux guerres connaît une efflorescence culturelle sans précédent, où se juxtaposent des tendances diverses, du traditionalisme à l'iconoclastie de l'avant-garde. Le théâtre participe, lui aussi, à cette renaissance intellectuelle et artistique. Il est à la recherche d'un nouveau sens et d'un nouveau langage, il subit des mutations sous l'influence des courants qui
more » ... gent sur la scène européenne. Et pourtant, l'art du spectacle se développe plutôt par continuité que par rupture, en s'illustrant par un nombre de représentations mémorables qui se nourrissent du réalisme poétique ou stylisé. Vers la fin des années 30 et pendant la guerre, la vie théâtrale se détériore. Dans un climat de tension et d'incertitude politique, le public cherchait le divertissement facile. Le principe de rentabilité remplace le principe esthétique, et les spectacles légers inondent même les scènes nationales. L'évolution du théâtre reflète en miroir l'évolution de la société roumaine. L'époque pleine de promesses qui s'annonçait dans les années vingt fut riche et fertile, mais bientôt l'histoire trouble lui met fin. Après la guerre, commence l'offensive idéologique du régime communiste. Avec la suppression des compagnies privées en 1948, le théâtre roumain entre dans sa période proletkultiste. Mots clés: culture roumaine, théâtre et société, rénovation du langage scénique, théâtre commercial, crise du répertoire. În anii care au urmat primului război mondial, s-a cristalizat în mediile intelectuale credinţa plină de fervoare în şansa României de a-şi croi un nou destin, reclădindu-se în interior pe baze mai sănătoase şi obţinând totodată o poziţie de prestigiu între statele europene. Războiul antrenase după sine profunde schimbări de mentalitate. Anii '20 sunt marcaţi de memoria unei experienţe tragice, dar în acelaşi timp de o puternică voinţă de înnoire, de o efervescenţă culturală puţin obişnuită. "Credeam în posibilităţile unei Renaşteri româneşti" 1 , îşi aminteşte Mircea Eliade, exprimând sentimentul care anima intelectuali de generaţii diferite. În 1919, în paginile Însemnărilor literare, Ibrăileanu dă glas speranţei (utopice) că în România mare vor cădea "barierele orizontale" care împart poporul în caste sociale. În opinia lui Eugen Lovinescu, "împrejurările vieţii contemporane grăbesc fuziunea rasei"; aflat timp de secole sub influenţa unor agenţi istorici diferiţi, neamul românesc are acum şansa unei dezvoltări comune, care va permite exprimarea identităţii proprii: "zările ni s-au desfăcut [...] pentru crearea unui adevărat suflet român" 2. Exaltatul şi febrilul Cioran visează mari prefaceri, care să scoată România din somnolenţa ei istorică, aruncând-o în vâltoarea unui destin major: "nu e naţionalist, scrie el în 1936, acel care nu suferă infinit că România n-are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic, caracteristice marilor naţiuni, precum nu e naţionalist acel ce nu doreşte fanatic saltul transfigurator" 3. Spiritele cumpănite văd realizabilă ridicarea României mai ales prin creaţie culturală. Camil Petrescu, pe urmele lui I.G. Duca, dă glas în 1925 ideii că "menirea noastră ca popor mic nu poate fi decât culturală şi că toate ambiţiile, toate sforţările noastre trebuie canalizate spre un «imperialism cultural», ca să zicem aşa.
fatcat:g4w5kwcr5rcgrgym67s5wbkh7e